Interviu revista FOTO4all.ro

Interviu revista FOTO4all.ro

In noiembrie 2012, revista FOTO4all, mai exact Andrei Baciu, imi lua primul meu interviu legat de pasiunea pe care o am de aproape 4 ani de zile. Le multumesc inca o data lui Andrei si Cristinei Tinta, redactor-sef al publicatiei online.

1. Cine este Cristian Munteanu? Care este crezul său fotografic?

Nu prea știu cine este Cristian Munteanu. Câteodată am senzația că se conturează o idee despre cine ar fi, dar face unele lucruri, imprevizibile, care îmi infirmă posibila (re)cunoaștere. Iar dacă aș ști cine e, pe de-a-ntregul, dacă aș putea să îl conștientizez deplin, nu cred că mi-ar fi tare simpatic. Balanța între calități și defecte e într-un echilibru precar.
“Crezul” sună aproape intimidant, cerându-mi să spun ceva extrem de inteligent, încât cititorii să fie nevoiți să-și lovească moderat fruntea și să exclame: “Mamă, la asta nu m-am gândit”. Cum provocarea trebuie că e peste puterile mele intelectuale, zic pas crezului. Mi-a plăcut și-mi mai place o vorbă a lui Bernanos: “Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost”. Eu fotografiez și din acest motiv. Din nevoia de a ma simți util. Dincolo de sforăitoarele “captarea clipei”, “prea plinul artistic”, etc., ies pe stradă cu aparatul pentru că asta-mi dă un sens, cel puțin pentru câteva ore. Și mai fotografiez pentru a uita, oricât de paradoxal sună. Adun cadre fictive pentru a găsi mult mai greu, printre ele, cadre reale, întipărite pe retină. Ceea ce se apropie cel mai mult de un eventual crez este raportul de sinceritate pe care vreau să-l stabilesc cu privitorul. Adică fotografia mea afișată să se păstreze cât mai aproape de aceea rezultată din aparat. Să nu-i vând celui care se uită la imaginile mele zgripțuroaice pe post de femei fatale. Din acest motiv mi se pare penibil să postezi colaje pe post de fotografii, adică să nu specifici ce sunt ele cu adevărat. E ca și când te-ai duce la piață și, pe o tarabă care are desenată pe ea mandarine, ai găsi portocale. Si cand ai zice “ce mari mandarinele”, vânzătorul ți-ar surâde satisfăcut pentru că ești prost și te-a păcălit. Deci utilitate, uitare si sinceritate.

2. Pe lângă umorul adesea nebun ori observația ironică la adresa moravurilor societății românești contemporane, fotografiile tale dovedesc adesea o copleșitoare duioșie. [Surprinzător – sau nu – pt cineva care se declar㠄agresiv/mușcător” în comentariile pe net. :P ] Cei din fața aparatului, oameni cât se poate de obișnuiți, sunt surprinși de cel din spatele lui – în ciuda contextelor dintre cele mai prozaice, dar printr-o inefabilă sincronizare – în mirabile situații fundamentale. Întrebarea mea e poate vagă ori, dimpotrivă, extrem de clară: ce are de făcut un fotograf ca să ajungă să vadă ceea ce vezi tu prin vizorul aparatului?

Fac poze de 2 ani și jumătate (n.m. – 3 1/2, între timp). Am un aparat propriu de 6 luni, până atunci folosind unul de împrumut. Am vrut să fiu sigur că fotografia nu e o toană și că mă pricep câtuși de puțin. Între timp am aflat doar că nu e o toană. Deci încă îmi privesc imaginile cu o oarecare îngăduință și cu o doză destul de mare de subiectivitate. Așa că nu știu dacă pot recunoaște în ele ce spui tu, “umorul adesea nebun”, “observația ironică” sau “copleșitoare duioșie”. Dar pe mine mă știu mai bine decât îmi cunosc cadrele, așa că îți răspund. În primul rând, cred că m-am declarat, și am documente care să susțină acest lucru :), “tăios”, nu „agresiv/mușcător”. Pornind de la mica rectificare, oamenii tăioși pot surprinde, pot empatiza cu duioșia. Pentru simplul motiv că nu la toți a fi tăios este dublat de a fi cinic. Formularea ta “mirabile situații fundamentale” îmi aduce aminte de o alta, legată de versurile mele. Cineva îmi spunea că surprind “firescul în inconfundabila lui profunzime”. Dacă vreodată fotografiile mele vor ajunge să exprime cele două sintagme îngemănate, atunci cred că-s pe drumul cel bun. Până atunci, cam bâjbâi.
Întrebarea sigur că e clară. Plecând de la prezumpția că sunt fotograf, răspunsul va fi vag, dar, pentru unii, amuzant. Eu am făcut mult timp fotbal de performanță. De acolo am deprins o bună atenție distributivă, capacitatea de a gândi, analiza, repede în criză de spațiu și timp, și curajul de a mă descurca în situații delicate. Toate ajută mult în fotografia de stradă. Apoi, eu sunt un amestec de discuri de vinil, cu povești, ascultate în casa bunicilor, la pick-up. De mii de ore jucate cu doi soldăței cărora le “scriam” în fiecare zi noi aventuri. De o vară în care am săpat pe câmp, unde aveau bunicii vie, în căutarea unor vestigii dacice. Sigur, când spun vestigii, mă refer la comori. Jules Verne, Dumas, Sadoveanu. Muzica clasică, Beethoven, muzica de film, Morricone, istoria artei, Da Vinci, Van Gogh. Iubiri, despărțiri. Dacă o fi un fotograf în mine, sigur e rezultatul acțiunilor omului din mine. Inclusiv cu micimile lui cu tot. Dar să-ți răspund și direct la întrebare. El are de antrenat, oricît de metalic sună asta, structura sa, adaugându-i cât mai multe și variate trăiri, mintea și ochiul, ieșind cât mai des la fotografiat, chiar dacă nu apasă declanșatorul decât foarte rar. Îndrăznesc să spun că relația cu fotografia nu e deloc una facultativă.
Are Michel Frizot o teorie foarte interesanta, si la limita poeticului spusa, legata de “the backward glance”. Pe scurt, și mai pragmatic spus, el crede ca fotografiile se fac și invers, de la camera foto înspre creier. Încă încerc sa-mi dau seama dacă se aplică majorității fotografilor mari.

3. Cum arată o sesiune de lucru a unui fotograf de stradă? Stai la pândă în zonele pe care le simți cu potențial fotografic? Cât aștepți într-un loc până renunți? Cât de profitabilă e rătăcirea întâmplătoare pe străzile orașului? Ce rol au discreția și faptul de a nu fi recunoscut de trecători drept fotograf? Dimpotrivă, ce aduce cu ea, atunci când există, relaționarea cu aceștia?

Chiar nu cred că-s în măsură să scriu un mic ghid al fotografului de stradă. N-am făcut nici un curs sau workshop de așa ceva, n-am urmat nicio școală. La unele aș merge de curiozitate, dar n-aș vrea să dau și bani pentru asta. Așa că n-am “rețete”. Dar din ce am fost în stare să observ la mine, și la cei cu care interacționez, pot spune că e bine să fii atent la câteva lucruri înainte de a ieși pe stradă. În primul rând e cu atât mai bine cu cât aparatul, în cazul meu un Sony Nex 5N, e mai puțin intruziv. Dslr-urile, mai ales în București, strigă fotograf=paparazzi de la 50 de metri. Sigur, se pot folosi obiective cu distanțe focale de 200-300mm, dar, vorba unui englez, asta seamănă mai degrabă a safari decât a fotografie de stradă. Apoi, oricât de ciudat ar părea, contează și culoarea hainelor. Unele colorate viu te vor face mai vizibil. Cele terne te ajută să treci neobservat. Dincolo de aceste două aspecte, experiența fiecăruia îl va ghida astfel încât să rămână o prezență discretă în peisaj.
Da, stau și aștept în anumite zone, “rame” cum le numesc eu, cu potențial fotografic. Nu des, și nu mai mult de 30 de minute. Ceea ce e o îmbunătăþire substanțială, pentru cineva care pe la 8-9 ani a aruncat o undiță în lac deoarece nu prinsese nici un pește vreme de zece minute. Oricum, în locurile pe care le conștientizez drept adecvate unui cadru, revin. De exemplu, unul dintre cadrele mele bunicele a fost făcut după ce am revenit vreme de cinci zile în locul cu pricina până când s-a întâmplat ce-mi doream. Nu știu să fi făcut o fotografie mai bună cu un om după ce am relaționat cu el. Prima, cea veritabilă, cea sinceră, rămâne.
90% dintre cadrele mele sunt făcute “rătăcind” pe străzi. Nu chiar la intamplare, dar hoinărind. Îmi spunea o duduie zilele trecute că regia e importantă la o poză, pentru că acolo se vede concepția ta. Pe stradă, în schimb, lucrurile sunt lăsate așa de Dumnezeu, iar “pistolarii”, cum numea ea fotografii de stradă, le fotografiază. Dincolo de jignirea adusă multor nume mari din domeniu, nu cunosc prob㠓mai exactă pentru evaluarea concepției decât cea la care este supus un fotograf de stradă, fotojurnalist, fotograf de război, pus să aleagă, în secunde, setări, subiect, unghi, compoziție. Probabil că aceia care nu sunt in stare de asa ceva, din diferite motive, propun regia ca unic mijloc de exprimare viabil in fotografie. Mie mi se pare esențială doar în cazul filmelor. În cazul imaginilor statice pun mult mai mare preț pe capacitatea de a surprinde autenticele“mirabile situații fundamentale, cum spuneai tu.

4. Gestul plin de sens într-o mare de automatisme cotidiene, fanta de lumină care brăzdează chipul unui singur trecător din mijlocul a mulți semeni, apariția revelatoare, chit că fulgurantă, a unei ordini în ciuda haosului străzii. Chiar dacă am refuza reperul teologic propriu-zis, măcar celebra sintagmă a lui Eliade este din plin actualizată în fotografia de stradă, care mărturisește, iată, camuflarea sacrului în profan. Oamenii caută, așadar, prin acest tip de fotografie, fie conștient, fie nu, suprafirescul. Ce părere ai despre acest punct de vedere?

Din câte am observat, și n-am o experiență care să mă ferească de erori, oamenii care apreciază fotografia de stradă sunt minoritari. Pozele cu copii, animăluțe, cu diferitele faze ale soarelui, peisajele cu ceață sau fără, wild-life, beauty, nudul, etc. sunt privite cu mai mult interes. Si asta din două mari motive, și mai multe mici, cred. Primul ar fi legat de natura vizuală a fotografiei coroborata cu structura sensibilității majorității oamenilor. Eu, de exemplu, am un mare handicap atunci când vine vorba să apreciez strict vizual o imagine. Dacă un cadru nu-mi trezeste si un gând, idee, alături de o senzație, sentiment, emoție, el poate fie oricat de “frumos, nu e suficient. Fotografiile care sunt doar frumoase sunt fix ca și femeile doar frumoase. Bune de privit o dată, nu de iubit o viață. Al doilea motiv ține de senzația celor care cred că oricine se plimba pe străzi cu un aparat foto în mână, are deja ingredientele necesare pentru a face poze bune.
Aproape că sunt de acord cu tine. Sunt de părere că oamenii care merg pe stradă, fără să aibă senzația că totul e evident, și sunt consumatori de street photography, caută, de fapt, nu “suprafirescul, ci “”lângăfirescul”, adică acea dimensiune în care fie ordinea, fie haosul, capătă un sens pe care fotograful, în rol de povestior, reuseste să-l traducă pentru privitor. Pornind de aici, mergând mai departe cu raționamentul, cred ca fotografiile bune sunt precum un rezumat al unei cărți pe care o cititorul simte că ar fi putut s-o scrie și el, atât de mult identificându-se cu ea.

5. Problema e veche: oricum ar arăta o imagine, întotdeauna vor fi persoane care să o aprecieze și persoane care să o conteste. După cum a crea doar de dragul popularității riscă amputarea sinelui autentic al autorului, așa și a-ți urma exclusiv viziunea personală prezintă riscul unei nefericite izolări autiste. Cum facem să ne decidem când, cât și de cine să (ne) ascultăm?

Cred că se poate căpăta o oarecare notorietate și lucrând doar de dragul ei. Sunt fotografi buni, mult mai mulți decât știu eu, care nu-s în lumina niciunui reflector, neon, led, iar alții, mai modești, care reușesc să mențină cât mai multe relații, sunt considerați ok. Eu aș miza pe urmarea exclusivă a viziunii personale, pentru că a fi în coerență cu tine însuți mi se pare extrem de important. Fie și cu pretul izolării. Singura problema pe este sa nu te crezi tu genial, iar pe ceilalti niste cretini, pentru ca nu pot vedea minunățiile pe care le creezi.
Mai mereu cand mă uit la fotografiile celor din Magnum, de exemplu, pentru antrenament vizual, ma gandesc oare câte cadre foarte bune or mai avea, neștiute. Parte a procesului de a deveni fotograf este si capacitatea de a te detasa de imagini, astfel încât să poți păstra, cât mai obiectiv cu putință, doar ce e bun. Și poate pentru că asta e foarte greu, s-au inventat editorii foto.
Dincolo de paranteza de mai sus, cred că e greu pentru un fotograf, aflat la început de drum, să-și poată găsi un îndrumător. În afară de metoda merg la workshop și apoi mă va legitima fotograful respectiv, nu prea știu multe exemple de oameni pricepuți care să își rupă din timp pentru a da câteva direcții unor începători. Și poate nici nu e bine așa, poate fiecare trebuie sa învețe, făcând toate greșelile care sunt de făcut. Ca să ascultam pe (de) cineva ar trebui, în primul rând, să avem foarte mare încredere în munca lui, sau măcar în capacitatea de a analiza imagini, și să știm că are disponibilitatea de a fi sincer. Eu am un prieten care este așa, din fericire, și mă mai bazez și pe dialogurile cu o fotografă americană, Kathleen Laraia McLaughlin, profesoară de fotografie la Loyola Marymount University.

6. Spune-ne povestea unuia dintre cadrele tale favorite.

Într-una din serile de iulie am primit un telefon care mi-a dat o veste extrem de neplacută. Am ajuns la un spital, am aflat cum stau lucrurile, iar apoi, în buna tradiție a spitalelelor românești, m-am pus pe așteptat. Un pacient în vârstă era mutat de la urgență într-un salon. Cât timp cineva care era cu el, probabil fiul său, a completat acte, probabil câteva minute, l-am privit cu atenție. Trist, obosit, resemnat. Îmbrăcat într-o pijama cu dungi, care-l făcea să pără și mai subțire. Am uitat de ce eram în spital și am căutat un unghi potrivit. M-am dus, literalmente, ca fluturele spre flacără. În spitale n-ai voie să fotografiezi, desigur. Dar era musai, mai ales că văzusem și umbre în partea dreapta a ceea ce deja stabilisem ca și cadru. Știam ce vreau, așa că doar l-am așteptat pe fiu să revină. Bănuiam ce risc, și mai știam că n-o să am decât o secundă în care cadrul o să se întrupeze, iar gardienii n-or să fie atenți. Având Sony Nex 5N, mic, neintruziv, l-am ținut agățat de gât, am rabatat ecranul ca și când m-aș fi uitat la niște poze și mi-am ținut respirația. Bătrânul m-a văzut, a fixat obiectivul, iar când fiul său mergea spre căpătul patului mobil pentru a ajuta infirmierul, s-a întâmplat ce-mi imaginasem. S-a creat o legătură, invizibilă pentru cei mai mulți. Fiul și-a privit tatăl cu duioșie, cu drag, cu melancolie, înainte să dispară după un zidul de beton. Am apăsat. Am închis aparatul și m-am reconectat la realitatea mea. Pentru 10-15 secunde fusesem prezent în a lor. De abia acasă, spre dimineață, m-am uitat la cadru. Și a fost încă unul dintre momentele în care am simțit puterea artei fotografice, capabilă să te sustragă, fie și pentru secunde, unor probleme inerente, și să te transporte în alte realități.

7. Simțim uneori un dor imens să facem fotografii, iar alteori experimentăm o anume senzație de saturație și nevoia unei pauze. Cum explici aceste sinuozități și cum trebuie ele gestionate?

Eu n-am ajuns încă la partea cu “dorul imens”. În medie, în 2 ani și jumătate de făcut fotografii, cred că n-au trecut niciodată mai mult de trei-patru zile fără să ies cu aparatul pe străzi. Iar în celelalte, e musai ca măcar de căteva ori să închid un ochi și să-mi imaginez un cadru. Și de fiecare data când ies, trag cel puțin 10 poze, chiar dacă ele sunt slabe, pentru a-mi antrena atenția, capacitatea de a ma strecura în spațiul oamenilor fără a fi detectat, și abilitatea de a apăsa pe buton la momentul oportun. Cu cât ieși mai des pe stradă, cu atât te racordezi mai bine la trăirea ei, la pulsația pe care o are haosul aparent. Și cu atât mai ușor anticipezi momentul în care ordinea își face apariția, secunda în care elementele se așază la locul potrivit. De aceea, câteodată, chiar fără a avea aparatul la mine, mă surprind făcând volte numai pentru a încerca să mă așez în unghiul pe care-l cred potrivit în ideea de a face o poză.
Revenind la întrebarea ta, sinusoidala aceasta, pe care am trait-o în raport cu alte domenii, nu cu fotografia, cred că e firească. Nu poti avea același interes, la aceeași intensitate, întotdeauna, față de un lucru. Așa că, atunci când intervine saturația de a face poze, cred că e momentul potrivit să te uiți la cadrele altor fotografi, să editezi sau să triezi din imaginile tale. În sport, există ceea ce se numește “odihnă activă”. Adică după ce ai alergat 10 kilometri, nu stai tolănit pe marginea drumului și bei apa, ci mai alergi, într-un ritm lent, încă unul. Cred că așa ar trebui să stea lucrurile și în fotografie. Să nu renunți complet la ea, nici atunci când nu mai faci poze.

8. Fotografia „”Someday we’ll be together again” exprimă, ca o mișcătoare elegie, speranța celui ce iubește că, în ciuda unei separări de moment (poate chiar din cauza morții), își va regăsi, cândva, partenera. Dar poate că individul din imagine habar nu avea de prezența celor două păsări sus pe cer și, de fapt, își boscorodea în gând soția că l-a trimis și astăzi la piață, deși el voia să vadă meciul. Lăsând la o parte nefaste controverse precum film versus digital ori Photoshop versus non-Photoshop (dar rămânând totuși în același context), cum te-ai apăra în fața cuiva care te acuză că aici tu, ca fotograf, nu faci altceva decât să îți minți privitorul?

Interpretarea aceasta am intenționat s-o dau cadrului, lucru vizbil și din titlu. Ca să trecem repede peste eventualele “controverse nefaste”, zic așa: Mi-ar fi plăcut să fac poze pe film. Cred că intimitatea care se crează în procesul de așteptare, de developare, de pipăire a hârtiei, nu există sub nici o formă în digitalizarea fotografiei. Dar, pe de altă parte, intimitatea de care vorbeam ar putea veni și cu un subiectivism mai mare vizavi de aprecierea muncii tale. Cred că oamenii care fac poze pe film sunt mai atașați de cadrele lor, datorită procesului descris mai sus. Răceala monitorului meu, când vin acasă și mă uit la ce am făcut peste zi, cred că mă ajută să mă detașez mai repede de situațiile, contextele, în care am facut acele imagini. Cât privește programele de editare, cred că dau plusvaloare imaginilor, atâta vreme cât sunt folosite cu decență, adică levels, curves, brightness, contrast, sharpness. Ele n-au nicio vină când, cu ajutorul lor, se șterg sau adaugă diferite elemente din/în poze sau când se fac colaje și nu se specifică acest lucru. Falsificatorul e cel de la taste.
Nu cred că ar putea să mă acuze nimeni că mint în cadrul respectiv, nefiind un colaj (doritorilor le pot pune originalul la dispoziție). A minți înseamnă să știi un adevar și să spui sau să faci altceva. Sau să omiți să-l spui. Imaginea menționată reflectă exact ce s-a întâmplat în realitate. Sigur, tu mă întrebi altceva, dar am vrut să lamuresc și problema de mai sus.
Așadar, pornești de la o prezumpție periculoasă în simplitatea ei. Aceea că ar putea fi și altfel. În afară de faptul că omul nu avea cum să știe că păsările sunt deasupra lui, de acord, el stând sub un acoperiș de stație de autobuz, ne putem imagina și varianta ta. Și mult mai multe. Asta nu face mai puțin valabilă povestea pe care eu am redat-o, și care e suficient de pregnantă chiar și fără titlu. Eu nu știu adevărul despre subiect, nu știu ce simte, ce gândește, dar, pe de alta parte, intervenția mea asupra realității nu există decât în masura în care am ales acea parte de lume, în acel moment. Ceea ce am făcut a fost să interpretez un dat, să spun o poveste, nu o minciuna (basm), bazându-mă pe real. Cum fotografia nu e contrafăcută în niciun mod, interpretarea ei poate să nu fie aceeași pentru fiecare, dar asta nu face o minciună din niciuna dintre posibilele citiri ale cadrului. Deci intrarea pe tărâmul minciunii vizavi de semnificațiile poveștilor din imagini este una extrem de delicată. Pentru că un titlu, o analogie, o alăturare de elemente, pot distorsiona, în funcție de bagajul structural al fiecăruia, mesajul. Asta nu cred că face din fotograf un “mincinos” mai mare sau mai mic decât este el, oricum, în momentul în care este obligat să arate doar o anumita fațetă a realității.

9. Cărțile valoroase, filmele realmente artistice, muzica adevărat㠖 știm că toate acestea ne fac fotografi mai buni. Dar, poate se întreabă cineva, cum mă face pe mine Chopin un fotograf mai bun?

Deși sunt convins că există fotografi buni care nu prea citesc sau se uită la filme, eu cred că toate cele de mai sus ne ajută să fim un centimetru mai pricepuți. La muzică, în special cea clasica programatică, e destul de simplu. E musai să îți imaginezi ce se petrece dincolo de sunete. Cei cu imaginație, capabili să meșterească decoruri care se vor potrivi cu muzica, își vor dezvolta și abilitatea de a construi cadre, și de a le recunoaște mai ușor pe stradă, de exemplu. Și cărțile intră sub aceeași incidență. În ultimii ani am început să văd cam 4 filme pe săptămână. La unele cadre opresc și studiez “așezarea în pagină”. În cazul altora mă gândesc cam unde aș fi putut sta eu, ca fotograf, pentru a surprinde cât mai bine ceea ce se petrece. Chopin, în cazul în care nu-l ascultam doar pentru a-l bifa, șlefuiește sensibilități, Beethoven ascute idei, poate crea o nouă punte între noi și realitate, ne poate face mai iscoditori vis-a-vis de lucrurile din jurul nostru, mai ales cele care par banale.

10. Dă-ne, te rog, niște titluri de astfel de producții pe care le-ai recomanda oricărui fotograf.

Imi ceri sa iau din fibra mea, din lucrurile care m-au structurat pana azi, si sa fac un pic de exibitionism. In plus, acel “oricarui fotograf” ma nelinisteste, in conditiile in care nu-s sigur ca eu sunt unul. Mai ales ca gusturile mele sunt extrem de banale, fara Bergman, Tarkovski, Pamuk sau Mozart. Dar incerc. Dintre filme, as vorbi despre Baaria, The Legend of 1900, ale lui Tornatore, despre Train de vie – Radu Mihaileanu, Atunci i-am condamnat pe toti la moarte – Sergiu Nicolaescu, The Hours, The Human Stain, Another Earth sau Detachment. Nu toate sunt filme care contin cadre deosebite, dar sigur peliculele se vor aseza, in fiecare, pe raftul potrivit. Cat priveste muzica, eu ascult mult Beethoven. Pentru armonie, universalitate si forta. Imi mai place Dvorak, concertul pentru violoncel si orchestra in Si minor, opus 104, Ceaikovski, concertul pentru vioara si orchestra in Re major, opus 35, Bruch, Concertul pentru vioara si orchestra numarul 1, in Sol minor. Iar daca te-ai referit si la carti, as mentiona Trei dinti din fata – Marin Sorescu si Istoria Iubirii- Nicole Krauss.

11. Să ne jucăm puțin și să presupunem că nu locuiești la oraș, ci la sat. Ai mai practica fotografia de stradă sau ai migra (și) către o fotografie mai abordabilă din punct de vedere logistic, de pildă cea cu tematică rurală sau de natură? Ce crezi că s-ar schimba și ce ar rămâne la fel în imaginile tale?

As migra, cu siguranta, catre “fotografia de uliță”. Si catre fotojurnalism. Nu m-ar interesa sa ma trezesc dis-de-dimineata, cu filtre pe obiectiv, ca sa urc dealuri, munti, pentru a fotografia ceea ce creeaza natura. Poate doar ca exercitiu de primenire a ochilor. In fotografie, oamenii nasc povesti. Peisajele spun basme. Si ar mai fi o problema. Prea multele imagini landscape tind sa tabaceasca sensibilitatea privitorului. Pentru ca merg doar la “suflet” ele isi pierd din impact la un moment dat. Pe cand fotografia de strada, fotojurnalismul, care merg si la creier, isi pastreaza trasatura autenticitatii mult mai mult timp.
Poate paradoxal, s-ar schimba si ar ramane la fel acelasi lucru. Adica omul din cadrele mele. Dar, din postura de pretext in unele fotografii de strada, ar deveni, intr-un procent mult mai mare, subiect central. Inca visez, si am creionat un inceput de plan, sa merg in satele romanesti care inca s-au pastrat, cat de cat, intacte. Ciudat este ca, nici pana la 33 de ani, nu am descoperit inca daca-mi plac, sau nu, oamenii. Iar fotografia m-a asezat, vrand, nevrand, in fata acestei intrebari al carei raspuns inca il caut. Poate pentru cine priveste cadrele mele e mai usor de aflat.

12. Poate că simți nevoia de a mai transmite prin acest interviu ceva ce ți se pare esențial, dar nu a fost cuprins în rândurile de mai sus. Te invit să faci acest lucru acum, în încheiere.

Pentru ca sunt si unul dintre organizatorii LicArt, cel mai mare festival de arte pentru liceeni din Romania, as vrea sa spun doua, trei lucruri care le-ar putea folosi celor mai tineri. La varste fragede e bine sa te crezi cel mai ce, dar numai in cazul in care stii ca, de fapt, nu esti asa. Sa nu urmeze, cu incapatanare, calea unui fotograf consacrat, pentru ca asta le-ar putea stirbi din capacitatea de a crea noul. Sa nu-i invidieze pe cei care, lingusitori si oportunisti, stiu sa se aciuieze, azi, pe langa cine trebuie. Mai devreme sau mai tarziu, imi place sa cred, fotografii buni vor iesi la suprafata. Sa incerce sa creasca si ca oameni, nu numai ca artisti. Si poate ca nu numai pentru cei tineri sunt aceste vorbe. Ci si pentru mine.

     

4 Comments

  1. La fotbal erai (pe vremea aia) Mesi, cu un “s” ( ăla cu doi de “s” nu apăruse). La fotografie văd ca începi să pui şi al doilea “s”…Bravo.

  2. Foarte bun/sensibil/substantial-interviul.

Leave a Reply to Marius Georgescu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *